Jafuri faimoase din lumea artei

Ender
28 dec. 2023
8 min de citit

Furtul de artă, supranumit și artnapping, se referă la furatul de picturi, sculpturi și alte forme de artă vizuală din galerii, muzee sau alte locații private. În mod extraordinar unele dintre cele mai faimoase piese din lume au fost furate. În cazurile fericite operele au fost găsite sau returnate, dar povestea nu se încheie mereu așa. Câteodata nu se încheie deloc.

Există și în momentul de față exponate extrem de valoroase care încă sunt date disparute.

În continuare o să îți prezint, sub formatul bine cunoscut de iceberg, unele dintre cele mai interesante jafuri de artă. Exemplele o să devină din ce în ce mai bizare, culminând chiar cu violență și opresie absolută.

Aici vreau să menționez că fix pe asta m-am bazat. Pe cât de nebune devin furturile și nu pe valoarea economică estimată a fiecărui exponat. De ce? Pentru că asta e ceva super subiectiv. Cu siguranță piesele au o valoare inestimabilă, dar la fel de inestimabilă este și valoarea altor piese care nu prea au fost estimate așa de scump în lumea asta capitalistă.

De asta o să și evit să menționez cam orice preț. Oricum îți imaginezi și tu că sunt enorme.

Astea fiind zise, să începem.

Țipăm după Țipăt

Pe 12 Februarie 1994, chiar cu ocazia deschiderii jocurilor Olimpice de Iarnă, doi baieți intră prin efracție în National Gallery din Oslo și ciordesc rapid “The Scream” sau “Țipătul” de Edvard Munch. Într-un mod destul de testicular, aceștia au lăsat și un bilet pe care au scris “Thanks for the poor security”. Toată acțiunea a durat doar 50 de secunde. Calitatea redusă a securității a fost din cauza fesitivităților de deschidere a Olimpiadei, pictura fiind mutată din locul ei obișnuit.

În doar aproximativ 3 luni de la jaf, Țipătul este recuperat. A fost gasit într-un hotel dintr-un oraș la 65km departare de Oslo. Piesa era nevătămată și a fost gasită datorită mobilizării autoritatilor Norvegiene și Britanice, dar hoții erau încă liberi.

Mai târziu niște bucăti din rama picturii sunt găsite într-o suburbie a Oslo-ului, și un mesaj aparent criptat care voia ceva răscumparare.

În cele din urmă, în ianuarie 1996, 4 bărbați sunt acuzați și condamnați în legătură cu jaful. Crazy enough, printre ei se afla și Pal Enger care mai fusese condamnat în 1988 pentru furtul unei alte opere faimoase de Edvard Munch și anume “Love and Pain” sau cum i se mai spune “Vampirul”. Acesta a primit o sentință de 6 ani și jumătate. În 1999 reușește să evadeze dintr-un field trip și este recapturat 12 zile mai tarziu.

Țin sâ menționez câ Țipătul a fost creat în mai multe variante pe parcursul a aproximativ 20 de ani. Cea despre care tocmai am vorbit este cea mai recognoscibilă variantă, și, dacă mă întrebi pe mine, cea mai expresivă. A fost creată în anul 1983.

În mod uimitor, în 2004, varianta Țipătului din 1910 a fost și ea furată, dar ăsta este un alt jaf, așa ca nu il voi încadra aici.

Mona Lisa pleacă la plimbare

Ah, Parisul, orașul dragostei și al șobolanilor.

În dimineața zilei de 21 august 1911, trei bărbați ies grăbiți din muzeul Louvre. Ai fi zis că cineva i-ar fi sesizat fiind așa suspecți la orele alea, dar aparent lunea lumea în Paris este un pic hangover după petrecerea nebună de duminică. În schimb, cei 3 bărbați, italieni mai exact, erau perfect treji. Poate puțin obosiți petrecând noaptea într-o debara din muzeu.

Programul era încă închis, așa că băieții s-au apucat să demonteze vreo 90 de kg de sistem de securitate, au scos-o pe Mona Lisa, au acoperit-o cu o patură și mers direct la gară. Duși au fost.

Aici e foarte interesant că înainte de acest jaf, Mona Lisa nu era extrem de faimoasa înafara cercurilor de pasionați ai artei. Aceasta a fost picată de Leonardo da Vinci în 1507, dar a durat abia până prin decada 1860 ca să fie recunoscută drept un magnum opus Renascentist, și chiar și atunci de un grup restrâns de oameni.

La data jafului, Mona Lisa primea atât de puțină atenție încât a durat 28 de ore până să se sesizeze dispariția acesteia. Îmi imaginez că acum ar dura cam 0.28 de secunde.

Persoana care a observat lipsa piesei, a fost un artist băgăcios care voia să picteze natură moartă în sala respectivă. Simțea că ceva nu e în regulă dacă nu e și Mona Lisa acolo, dar inițial nu a tratat lipsa ei ca pe ceva alarmant. Asta pentru că era în desfășurare un proiect care presupunea fotografierea tuturor exponatelor din Louvre. Camerele foto nu erau îndeajuns de performate, iar din această cauza exponatele erau fotografiate pe acoperiș.

Artistul a tot institat “Hai, domne, când o aduceți înapoi pe Mona de pe acoperiș?”, până când s-au prins. Mona nu mai era nicăieri de găsit.

Peste noapte, creația lui Leonardo a devenit ultra-faimoasă.

Se arăta cu degetul încolo și-ncoace despre cum că ăla a pus la cale jaful, ba celălat. L-au suspectat până și pe Pablo Picasso și l-au și interogat.

După o săptămână în care a stat inchis, Louvre se deschide cu o avalanșă de oameni care asteaptau să-l viziteze. Aparent, spațiul gol al tabloului devenise un loc al rușinii. Cica și Franz Kafka a mers să-l vadă.

Cei trei italieni erau încă liberi. Liderul grupului, Vincenzo Perugia, era chiar meșterul angajat să instaleze sticla de securitate a tabloului. Probabil de asta s-a simțit atât de sigur în toata această nebunie.

Perugia voia să vândă lejer tabloul, dar știrea prinsese atât de mult avânt încât asta devenise imposibil.

Doi ani și ceva mai tarziu, acesta încearca în cele din urmă să vandă tabloul unui dealer de arta din Florența. Dealer-ul e suspicios și cheamă șeful unei galerii de artă din Italia să verifice pictura. Ștampila de pe spate urma să arate că lucrarea e autentică. Astfel, Perugia e prins.

Acesta a susținut ca incerca sa returneze opera italiei; ca era un patriot și că piesa fusese furată de Napoleon. El doar încerca să o returneze patriei mamă.

În felul ăsta, Mona Lisa își încheie plimbarea și se întoarce la Louvre. Perugia pledează vinovat și primește o sentință de doar 8 luni în închisoare.

La scurt timp avea să înceapă Primul Razboi Mondial, așa că drama acestei întâmplări a fost puternic eclipsată de drama conflictului ce urma pe tot globul.

Jaful din Gardner

Pe 18 martie 1990, la miezul nopții, doi bărbați deghizați în polițiști intră în muzeul Isabella Steward Gardner și pretind că răspund unei chemări de urgență. Aceștia sunt lăsați înăuntru de către gardian, care, făcând asta, încalcă protocolul de securitate. Împreună cu încă un alt gardian, sunt legați și mutați în beciul muzeului. Astfel, hoții pleacă cu 13 opere de arta, 81 de minute mai tarziu.

Ceva fantastic este că muzeul era echipat cu senzori de mișcare, așa că traseul hotilor a fost înregistrat. Printre operele de artă furate se afla și una dintre preferatele mele și anume “Christ in the Storm on the Sea of Galilee” de Rembrandt. Când am aflat că această piesă încă nu a fost recuperată am fost destul de șocat, dar parcă o face și mai legendară cumva, iar dacă se va regăsi, și mai legendară încă o dată. Anyways, de fapt, niciuna dintre piesele furate nu a fost găsită. Am să numesc în continuare alte câteva piese faimoase lipsă de la Gardner:

A Lady and Gentleman in Black și un auto-portret gravat - Rembrandt
The Concert – Vermeer
Landscape with an Obelisk – Flinks
Etc.

Hoții au făcut două drumuri până la mașină și înapoi. Cam cum facem noi cu plasele de la piață.

Cazul Gardner rămâne unul activ în plină atenție a autorităților. Muzeul oferă o recompensă uriașă pentru informații care pot duce la returnarea în siguranță a exponatelor.

Romantic și trist este că și azi, ramele tablourilor încă rămân agățate goale în locurile lor din muzeu, în așteptarea returnării operelor.

Cu mitraliera în Nationalmuseum

Dacă mai devreme unele aspecte au fost excepționale, în cazul acesta o să vezi că întâmplările ajung să fie ca dintr-un film de acțiune.

În jurul orelor 04:55, pe 22 decembrie 2000, cu 5 minute înainte de închiderea Nationalmuseum din Stockholm, un bărbat intră înarmat în lobby-ul muzeului. Acesta îndreaptă arma către gardian, și îl amenință să se pună la pamant. Alți doi bărbați complici, care erau deja în interior înarmați cu pistoale, obligă alți doi gardieni să cadă la pământ. În doar câteva minute aceștia fură un autoportret al lui Rembrandt și “Young Parisian” și “Converstation” ale lui Renoir.

Operațiunea avea să se arate a fi una extrem de bine planuită. Cu doar câteva momente înainte de a începe jaful, 2 mașini au explodat în parcarea unui hotel din apropiere. Hoții au făcut asta pentru a crea haos în oraș și pentru a-i ajuta să-și ducă la capăt planul mai ușor. De asemenea, au aruncat cuie pe drumurile dinafara muzeului pentru ai opri pe potențialii urmăritori care aveau să raspundă alarmei.

Fuga a avut loc cu ajutorul unei bărci cu motor care era ancorată în apropiere, muzeul având în vecinatate apă în două părți ale sale.

Vinovații au fost aduși în fața justiției în ianuarie 2001, când avocatul lor a cerut recompense de răscumpărare. Evident că autoritățile nu aveau de gând să le facă pe plac, și întreaga echipa a fost închisă. Cu toate astea, tablourile nu aveau să fie găsite înca ceva vreme.

Două luni mai tarziu “Converstation” este găsită în timpul unui drug raid. Aceasta se afla ascunsă într-o pungă.

În 2005, după investigații prin L.A., “Young Parisian” este și ea găsită.

În cele din urma, autoportretul lui Rembrandt este redobândit printr-o operațiune de tip sting, în Copenhaga. Autoritățile s-au dat drept cumpărători pentru piesă. Aceasta avea să fie vândută la o fracțiune din prețul ei de pe piață pentru că, evident, nu prea reușeau să o vândă. Și uite așa, într-o camera de hotel, chipul lui Rembrandt reapare.

Directorul Nationalmuseum a spus în perioada jafului că probabil urma să fie șantajați, dar că nu ar fi plătit nicio sumă pentru că nu aveau nicun ban.

Jafurile naziștilor

Această parte neagră a istoriei în general, dar și a istoriei artei este una foarte amplă. Se estimează că până la 20% din moștenirea artistică europeană a fost confiscată pe nedrept de către naziști.

Forma de criminalitate era una organizată, bine planuită. Piesele furate nu se reumzau doar la picturi, ci erau și sculpturi, cărți, bijuterii, etc.

Până și în momentul de față o bună parte dintre acestea nu au fost găsite, ori au fost găsite, dar în stare foarte proastă. Se prea poate ca multe dintre ele să fie distruse complet în mod neintenționat prin bombardamente sau chiar și în mod intenționat, direct de către naziști.

Tendința de a distruge bunuri naționale în mod intenționat a existat în comportamentul lor în diferite moduri. În martie 1939, când re-vânzările nedrepte mergeau prost, aceștia s-au decis să ardă aproximativ 1000 de picturi în curtea departamentului de Pompieri din Berlin. Fapt asemănător cu binele cunoscutele arderi de cărți.

Propaganda asta a stârnit atenția pe care și-o doreau. Basel Art Museum s-a decis să cheltuiască o sumă considerabilă pentru a salva de la distrugere din opere. La fel au făcut și iubitori de artă șocați, care își permiteau să cumpere.

Am menționat acest eveniment pentru că cred că arată cât de puternică era nepăsarea față de artă, dar și față de viață în general.

Subiectul Nazi Plunders este unul extrem de larg, care ar necesita mult mai mult timp și expertiză față de cât aș putea avea eu la dispoziție pentru acest articol. Cu toate astea, indiferent de restul poveștilor dinspre vârful iceberg-ului, această parte, cel mai probabil, va rămâne la fundul său pentru totdeauna.