Jocurile video - cu bune și cu rele

Undeva prin copilărie, jocurile video au fost cel mai incitant lucru pentru mine. Nu am fost niciodată genul care să aleagă să stea în casă atunci când erau prieteni pe afară, dar când venea momentul să mă joc, avea să fie ceva divin.

Primul meu contact cu jocurile video a fost undeva în jurul vârstei de patru ani. Atunci cumpărase tata primul calculator, lucru carea avea să îmi schimbe viața în bine într-un mod clar sesizabil pentru eu cel de acum. Atât de tare am fost influențat de jocurile video încât, ca și milenial târziu (sau early gen Z), mai degrabă m-aș considera un video games child decât un internet child. Asta pentru că am început să aprofundez, în mod evident neintenționat, cultură și artă pentru prima oară prin prisma jocurilor. Au mai fost câțiva factori extrem de importanți pentru mine, cum ar fi benzile desenate care mi-au deschis ușa către citit - unul dintre lucrurile mele preferate de făcut - și internetul în sine, dar în acest articol am să mă focusez doar pe jocuri.

Jocurile video m-au influențat pe mine și pe alte sute de milioane, dacă nu chiar miliarde, de oameni în moduri fantastice. Numai că aceste moduri nu sunt doar pozitive ci și, la fel de real, negative. În textul care urmează vreau să expun în detaliu relația mea cu jocurile video și aspectele pozitive, dar și pe cele negative din aceasta.

Astea fiind zise, buckle up and press start to play!

Prima mea consolă

În jurul vârstei de 9 ani, am primit de la rudele mele plecate în Spania un PlayStation 2. Mai avusesem și înainte câteva făcături de console Nintendo, dar de data asta era evident ca dădusem de un fel de mină de aur. Designul era ca ceva din viitor, controllerul se potrivea perfect în mânuțele mele, iar butoanele erau așa de apăsabile. Jocurile aveau carcasele alea iconice albastre, un artwork ce cuprindea și fața și spatele, iar în interior se afla CD-ul împreună cu o cărticică care conținea instrucțiunile și câteodată povești și imagini din lumea jocului. PS-ul era varianta slim, iar butonul de la CD-reader, odată apăsat, ridica o clapetă sub care trebuia să fixezi discul. Clac - făcea când o inchideai urmată de zumzetul ce îți spunea că CD-ul este citit. Restul, e istorie.

Acela a fost primul contact cu industria gamingului așa cum a fost gândită de marile companii de pe piață. Un device 100% specializat în rularea jocurilor împreună cu hardware și controllere care aveau un design optimizat pentru așa ceva. Era o experiență complet diferită de cea de pe calculator, care era o mașină facută și pentru alte lucruri. Pentru mine consolele aveau să fie aducătoare de fericire pentru mulți ani de atunci încolo.

Ce mi-au oferit jocurile video

Detașat, cel mai mare atu obținut din jocuri a fost fluența in limba engleză. Susțin cu ardoare că cel mai eficient mod de a invăța o limbă este de a fi nevoit să funcționezi în anumite medii. De exemplu, deodată te muți in Anglia și trebuie să trăiești acolo. Care e the next best thing? Te muți temporar, dar zilnic, într-o lume fantastica a unui joc video unde se vorbește doar engleză (sau Italiana dacă ți-ai luat și tu țeapă de la vânzători când erai mic). În felul ăsta ești obligat să inveți, în cel mai fundamental mod, ce naiba zice luminița aia când te apropii de ea ca să treci mai departe. La 9 ani, după ore, zile, săptămâni blocat la același punct din același nivel, încep să sar la nimereala pe pereți. Hop, ia stai! A mers! Am ajuns unde trebuia. Astfel am înțeles că hieroglifele pe care le zicea luminița aia din joc - "Try to jump from one wall to another to get on top!" - mă sfătuiau să sar pe pereți. Cu siguranță aveam să rețin lucrul acesta indiferent unde urma să-l mai întâlnesc. Și tot așa cu tot felul de alte concepte.

Ulterior, crescând în vârstă la fel creștea și complexitatea jocurilor. Aveau o intriga mult mai mare. Povești care se lungeau pe mai multe CD-uri; personaje, teme, dialog, glume, pop culture, perspective, etc. Fast forward și in clasa a 5-a eram avansat la limba engleză. Fast forward și la finalul liceului eram fluent. Și nu în ultimul rând, cut to the present time, am 27 de ani și o bună bucată din timp gândesc în limba engleză.

Alt lucru extrem de util dobândit din jocurile video este o bună orientare în spațiu. M-am descurcat mereu foarte bine cu hărțile (evident, aveam aproape mereu una pe ecran), dar și cu înțelegerea dimensiunilor și distanțelor obiectelor din mediile atât digitale, cât și cele din viața reala. De asemenea, am un set bun de reflexe exersat foarte des în mediul virtual, care s-a transpus excelent în viața reală (sport, condus, etc.). Deseori auzi în filme glume de genul "Unde ai învățat să conduci?" la care celălalt răspunde " În GTA!", dar genul ăsta de chestii se întampla cu adevărat. Există meserii care se învață în simulatoare (de exemplu, pilot de avion). Deci da, anumite skilluri se transpun cu succes in viața reală.

Ultima, dar nu cea din urmă, bună deprindere este aceea de a fi solution-oriented. În principiu, mereu am considerat că există o soluție la problemele de care am dat. Poate asta are legătură și cu doza mea de optimism, dar cel puțin legat de problemele legate de spațiu (cum punem x obiect în y spațiu?), jocurile au fost utile.

Problema cu jocurile video

Jocurile video sunt addictive. Scurt și la obiect.

Nu ar trebui să fie misterios pentru nimeni de ce jocurile video sunt addictive, dar dacă nu e imediat evident, treaba stă cam așa: în jocurile video ai controlul, uneori asupra unei întregi povești sau lumi. Ești mereu în rolul principal și adesea devii din ce în ce mai puternic. Noi oamenii am fost mereu fascinați de escapism și de noi modalități de a trăi fantezii. Ei bine, jocurile video sunt fix asta, numai că tu ești în control (pe cât se poate) spre deosebire de teatru și filme să zicem, unde ești un urmăritor pasiv.

Acest obicei poate să devină unul extrem de time-consuming. Chiar dacă te joci doar o singură oră pe zi, într-o luna ai petrecut 31 de ore jucându-te. Poate exact așa voiai să fie sau poate nici măcar nu te-ai gândit la asta. Oricum ar fi, celor mai mulți dintre noi nu a avut cine să ne ofere această perspectivă. Eu iubesc jocurile video și nu am de gând să demonizez acceastă formă complexă de artă, dar poate un număr de ore din cele jucate ar fi trebuit să fie acordate învățării unui nou skill sau ceva de genul. Nu am de gând să mă prefac că știu eu ce e mai bine să faci cu timpul tău, dar sunt ferm convins că unii dintre voi veți înțelege cu ușurință la ce mă refer.

De asemenea, pe internet sunt enșpemii de articole și videoclipuri despre cum ar putea să-ți facă rău jocurile video. Nu toate sunt de încredere, dar merită studiat pe cont propriu. Cred că te poți baza și pe propria conștiință. De exemplu, am terminat tot ce aveam de făcut pe ziua de azi? Dacă da, atunci de ce să nu mă joc o oră? Dacă nu, poate nu ar fi chiar cel mai matur lucru de făcut.

De ce e mai rău acum

Înainte problema era doar între tine și jocul finit pe care l-ai dobândit. Acum jocul e o entitate cu un design special care încearcă să stoarcă cât mai multă dopamină pe minut de la tine. Nu mai are doar un story și câteva colectibles de găsit. Are side-quest-uri, live events, season events, DLC-uri, 20 de seturi de colectibles și trofeele dedicate platformei pe care te joci. Toate aceste lucruri îți dau picătură cu picătură falsul sens de accomplishment. Ca să nu mai zic că aceste aspecte sunt create cu cel mai mare grad de dependență posibil în minte. Asta e în special valabil pentru jocurile service care sunt cel mai des de tipul online multiplayer.

Level up, arma nouă. Level up, imbrăcăminte nouă. Level up, mașină nou. Nu vreau să zic că pe vremea mea, dar pe vremea mea când terminam jocul ori îl puneam frumos în bibliotecă ori îl mai jucam doar dacă așa de mult mi-a placut. Jocul nu avea cum să strige la mine, să îmi trimită notificări. De asta am zis că era finit.

În mod fascinant, unele jocuri lansate oficial au nevoie de un day one patch indiferent dacă le cumperi fizic sau nu. Ce înseamnă asta? Că și dacă ai vrea să stai departe de internet, nu ai voie. Trebuie să te conectezi ca să îți faci update-ul. Nu e un lucru imposibil de bypassuit, dar e un bun indicator al inamicului cu care ne luptăm. Nu mai suntem în opoziție doar cu noi înșine și cu posibila noastră lipsă de disciplină, ci cu un sistem extraordinar de bine organizat care te vrea lipit de ecran.

Drept urmare, dacă ți se pare un pic cam greu să eviți anumite obiceiuri în ziua de azi, ei bine, nu ți se pare. Chiar e greu!

Relația mea cu jocurile

În momentul de față, am o consolă în casă doar dacă nu am alte proiecte importante în acea perioadă. Dacă am, consola tinde să dispară. O trimit pachet la ai mei acasă sau efectiv o vând. Poate unora li se pot părea drastice aceste măsuri, dar pentru mine e perfect normal să îmi organizez mediul înconjurător încât să mă ajute și nu să îmi facă rău. Not gonna lie, dacă văd o manetă îmi cam vine să o iau în mână.

Piața de jocuri video e atât de uriașă acum încât simt că mă pot bucura de un backlog uriaș de experiențe inedite la prețuri accesibile și, deseori, chiar fără necesitatea de a fi conectat la internet. Dacă ai obsesia pentru 4K/120FPS atunci s-ar putea să fie un pic mai dificil pentru tine. Pentru mine unul dintre cele mai bune feelinguri e acela de a te distra pe o consola thriftuită pe care ai luat-o la un hal de preț. PS4 aproape impecabil la 500 lei? I'll take it!

Oricum ar fi, în perioada următoare o să vină sărbătorile de iarnă și tare greu o să îmi fie să nu vreau să fiu un cowboy din vestul sălbatic de prin 1900 sau un zeu grec mutat în nord... dacă știi ce zic.